Timp de citire: 7 minute

Pomenirea tuturor credincioșilor decedați

Index de conținut

rezumat

Deja în secolul al II-lea există mărturii că creștinii s-au rugat și au celebrat Euharistia pentru răposații lor. La început în a treia zi după înmormântare, apoi la aniversare. Apoi, în a 7-a zi, a 30-a. Anul oficial este 998, când starețulOdilo din Cluny(994-1048) a făcut această pomenire a zilei de 2 noiembrie obligatorie în toate mănăstirile supuse acestuia. Benedict al XV-lea, în 1915, a permis tuturor preoților să celebreze mai multe Liturghii în această zi, cu condiția ca jertfa să rămână doar pentru o singură Liturghie. Liturghia oferă în această zi diverse Liturghii, toate menite să evidențieze misterul pascal, biruința lui Isus asupra păcatului și a morții.

Text (luat de la prima Liturghie)
„Tot ce-mi dă Tatăl va veni la Mine; pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni, căci M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.

Și aceasta este voia celui ce m-a trimis: să nu pierd nimic din ceea ce mi-a dat El, ci să-l ridice în ziua de apoi. Căci aceasta este voia Tatălui Meu: ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică; și îl voi învia în ziua de apoi”(In 6,37-40).

Voia lui Dumnezeu

Mesajul revoluționar este că oricine „El vede pe Fiul și crede în el că are viață veșnică... și îl voi învia”.

Noi sappiamo per esperienza che il corpo si decompone: ma il corpo non è tutto l’uomo!

L’uomo come persona è partener del dialogo con Dio, e Lui non lo lascia cadere, non lo dimentica, perché Dio è fedele alle sue promesse. Dio ha scritto nel palmo della sua mano ognuno di noi, e di nessuno si dimentica, perché Lui è Padre.

Aceasta este inima mesajului pe care ni l-a lăsat Isus. Pentru acest adevăr, Iisus s-a făcut om, a murit pe cruce și a înviat: să ne facă părtași la bucuria învierii: „Dă-le, Doamne, și tuturor celor ce se odihnesc în Hristos, fericire, lumină și pace”, recităm. în canonul I al Liturghiei, în momentul pomenirii răposatului

Lasă-te surprins

Che noi sopravviveremo è cosa certa, ce lo ha detto Gesù!

Come questo poi accadrà, non lo sappiamo, possiamo intuirlo ponendoci in ascolto della Parola del Vangelo.

Cu toate acestea, rămâne speranța că putem fi surprinși de bunătatea lui Dumnezeu, de mila Lui. Avem parametrii noștri, cu care să măsurăm evenimentele vieții, dar trebuie să-i lăsăm lui Dumnezeu parametrii săi, care nu sunt ai noștri: și tocmai asta ne va surprinde odată ce vom trece ușa Raiului.

Un pas mai departe

Il morire non è uno scomparire, ma un esserci in modo nuovo.

È il sapere che chi ci ha preceduto è un “passo oltre” nel cammino della vita. È giunto in cima, mentre noi siamo ancora lungo il sentiero della vita; è oltre la curva, mentre noi siamo ancora lungo il rettilineo. La morte, dunque, non è la fine di tutto, ma l’inizio di una vita nuova per la quale ci siamo e ci stiamo preparando da tempo.

Comemorarea răposatului, deci, nu este doar o „pomenire” a celor care nu mai sunt prezenți, ci mai degrabă o punte care ne așteaptă la sfârșitul vieții și care ne va conduce pe celălalt mal căruia suntem cu toții destinați. . Ajută să nu ne lăsăm înecați de multe lucruri, uitând că totul trece, dar Dumnezeu rămâne.

Moartea surorii

Sfântul Francisc de Assisi, ormai riconciliato con Dio, con se stesso e con il creato, verso la fine della vita riesce a riconciliarsi anche con la morte, tanto da arrivare a definirla “sorella”, segno che anche per lui si è trattato di un mistero da capire e accogliere.

A differenza della società odierna, che tenta ogni modo di nascondere la realtà della morte, illudendosi di essere eterna, san Francesco ci insegna a guardarla, a capirla, a considerarla una “sorella”, parte di noi. In fondo, è un fatto reale quanto l’esistere.

È un atto di onestà intellettuale, ancor prima che spirituale. La paura di fronte a “sorella morte” è certamente dettata dall’ignoto, dal non sapere cosa ci sia al di là della “porta”, e questo crea un certo disagio. In secondo luogo, non nascondiamocelo, temiamo il “peso” delle nostre azioni, perché comunque alla fin fine siamo tutti credenti in fondo al cuore, e sul finir della vita ci domandiamo come abbiamo vissuto.

Această experiență ne determină să ne rugăm pentru cei care ne-au precedat, aproape de parcă am vrea totuși să-i ajutăm și să-i ocrotim, precum și să cerem să fim ajutați și protejați.

Una cosa è certa: la morte noi la leggiamo alla luce della risurrezione di Gesù.

Aceasta este puterea și liniștea noastră. El ne-a deschis Calea care duce cu Adevărul către Viață. Însuși Isus ne-a reamintit că suntem făcuți pentru veșnicie: o mie de ani ai noștri sunt ca o singură zi înaintea lui Dumnezeu, iar acest timp scurt și trecător al vieții nu are sens dacă nu este proiectat către o experiență mai adevărată, așa cum ne-a amintit însuși Isus: „Oricine vede pe Fiul și crede în El are viață veșnică”.

Un’ultima cosa. Gesù si è fatto uomo per aiutarci a vivere “da Dio”; è morto, sepolto e disceso agli inferi affinché nessuno si sentisse escluso dalla sua azione di salvezza.

Perché io non abbia paura e non mi senta solo e abbandonato, in balia delle mie paure, Gesù stesso ha scelto di “abitare” ogni luogo, anche il più infimo, pur di “farmi compagnia” in quel momento. Non c’è “spazio” della vita e della morte che lui non abbia visitato, e questo mi dà la certezza che Lui mi accoglierà a braccia aperte in qualunque situazione “cadrò”: sia oggi nel peccato, sia domani nella morte,

Lui c’è. Perché Lui ha vinto il peccato e la morte e mi ha preparato un posto nella Casa del Padre. Questo mi basta per camminare con fiducia e speranza il cammino della vita, “Anche se dovessi camminare in una valle oscura” (Sal 23), Lui c’è.

Și cu mine.

Rugăciune

Odihna veșnică le dă Doamne,
și să strălucească asupra lor ușoară perpetuu,
să se odihnească în pace. Amin

Requiem aeternam

Réquiem aetérnam dona eis, Dómine,
et lux lumina perpetuă este.
Requiéscant în ritm.
Amin.

sursa © Vatican News – Dicasterium pro Communicatione

Commemorazione di tutti i fedeli defunti — *casa lui Eugene*

La pietas verso i morti risale agli albori dell’umanità. In epoca cristiana, fin dall’epoca delle catacombe l’arte funeraria nutriva la speranza dei fedeli.

La Roma, cu o simplitate emoționantă, creștinii obișnuiau să reprezinte figura lui Lazăr pe peretele nișei în care era îngropată una dintre rudele lor. Aproape ca și cum ar însemna: așa cum Isus a strigat după prietenul său Lazăr și l-a readus la viață, tot așa va face și pentru acest ucenic al său!

La commemorazione liturgica di tutti i fedeli defunti, invece, prende forma nel IX secolo in ambiente monastico.

La speranza cristiana trova fondamento nella Bibbia, nella invincibile bontà e misericordia di Dio. «Io so che il mio redentore è vivo e che, ultimo, si ergerà sulla polvere!», esclama Giobbe nel mezzo della sua tormentata vicenda.

Non è dunque la dissoluzione nella polvere il destino finale dell’uomo, bensì, attraversata la tenebra della morte, la visione di Dio.

Tema este preluată cu putere expresivă de apostolul Pavel care plasează moartea-învierea lui Isus într-o succesiune neseparabilă.

Ucenicii sunt chemați la aceeași experiență, într-adevăr întreaga lor existență poartă stigmatele misterului pascal, este călăuzită de Duhul Celui Înviat. Acesta este motivul pentru care credincioșii se roagă pentru cei dragi decedați și au încredere în mijlocirea lor. În cele din urmă, ei au speranța de a se alătura lor în cer pentru a se alătura celor aleși în lăudarea slavei lui Dumnezeu.